Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Veduta, fascinaţia tenebrosului

        de Gabriela Păsărin

Matteo Strukul oferă literaturii universale o saga a Veneţiei din perspectiva picturală şi a enigmelor unui loc ce are în sine un amestec de clarobscur, ceaţă şi luminozitate orbitoare, spaţiul măştilor aristocratice. Scriitorul alege ca personaj, pentru a crea credibilitate acestei naraţiuni ce tinde spre realitatea istorică a Veneţiei anului 1725, pe Giovanni Antonio Canal, un reper în istoria artei, autorul pânzelor având ca imagine recognoscibilă Veneţia redată cu minuţiozitate, o serie pasionantă de vedute, ce produc emoţie artistică şi peste secole.

Matteo Strukul este pasionat de figuri enigmatice ale culturii universale, prozator, scenarist, traducător, jurnalist. Vlad Ţepeş, Giacomo Casanova, Michelangelo ereticul sau Dante sunt doar câteva repere ale operei sale pentru care a primit premii prestigioase: Premiul Bancarella (2017, pentru romanul din trilogia I Medici), Premiul Emilio Salgari (pentru Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte), iar pentru romanul dedicat lui Michelangelo i se va acorda Premiul Adriatico (2022).

Cimitirul din Veneţia (tradus în limba română de Oana Sălişteanu şi apărut la Ed. Humanitas Fiction în 2023) este romanul care va continua a defini stilul narativ al lui Matteo Strukul axat pe mister, fascinaţia alternanţei obscurului cu detaliile unei realităţi redate cu minuţiozitate şi impact vizual, atmosfera terifiantă a unui loc generos pentru tenebre şi halucinaţii, cimitirul. Scriitorul italian alege cu intenţie cadre definitorii pentru aceste ingrediente ale fantasticului generator de tragic: o Veneţie dominată de o epidemie, variola, de misterul morţii a două tinere, cărora li s-a smuls inima din trup după ucidere, implicarea unei secte care îşi doreşte să obţină supremaţia în acest spaţiu deteriorând imaginea masoneriei prin asumarea unor acte rituale tangente cu această lojă.

Veduta, reprezentarea foarte amănunţită, ca o vedere, este o tehnică din istoria artei, este spectaculosul picturilor lui Antonio Canal, cel ce demonstreaz㠄o viziune autentică, o sublimare a realului, ca şi când, prin tehnica clarobscurului, a culorilor, a scriiturii luminii” pe care o realizează cu penelul reuşeşte să surprind㠄pe deplin sufletul acestui oraş viu şi palpitant, care freamătă de pasiuni şi făgăduinţe, fiind un ideal de frumuseţe de neatins”(p. 73).

Pentru a crea suspansul, Matteo Strukul combină două imagini doar aparent la antipod: inefabilul imaginilor unei Veneţii unde pauperizarea este evidentă în contrast cu luxuriantele spaţii ducale şi imaginea unui oraş răpus de o molimă, o degradare fulminantă. Este astfel o Veneţie a imaginilor fantastice descrise cu abilitate de scriitorul pasionat de tenebros, crime la adăpostul întunericului, personaje controversate. Pictorul va fi liantul între nucleele narative, misteriosul ucigaş al tinerelor cărora le-a smuls inima din piept, act sângeros care a suscitat intriga, şi ritualul unei secte care avea ca ţintă uciderea reprezentanţilor unor categorii pentru a-şi afirma astfel superioritatea prin violenţă. La final vom constata că artizanul acestor orori este chiar un decident al epocii, de unde şi imaginea unei Veneţii supusă corupţiei.

Nucleul iradiant al procesului de conştiinţă este uşor de identificat şi produce efecte în succesiunea tablourilor narative: „cadavrele fuseseră găsite în locurile vizitate recent de el însuşi. Mai întâi Rio dei Mendicanti, şi acum piaţa San Giacomo. Acest lucru îl descumpăni. Era oare cu putinţă să picteze locurile în care asasinul alegea să fie găsite victimele furiei sale sângeroase? Oare să îl fi urmărit cineva? Iar el, fără să îşi dea seama, să fi inspirat un asemenea plan?” (p. 122). Scriitorul ştie cum să inoculeze sentimentul de teamă într-un asemenea peisaj animat doar de imagini macabre: „Cu cât se gândea mai mult la ceea ce se întâmplase cu o zi înainte, cu atât creştea şi senzaţia că el însuşi devenise ţint㔠(p. 123). Sentimentul coparticipării la acest straniu scenariu, implicarea lui ca iscoadă de către duce pentru aflarea identităţii personajului camuflat de întunericul nopţii, dar cu un semn distinctiv, şchiopătatul, tara făcând parte din arsenalul macabrului, este definit explicit: „Acea definitivă desprindere dintre ce desena pe hârtie şi realitatea pe care o vedea îl secătuia, avea senzaţia că tuşă după tuşă, peniţa, cerneala brună, acuarela cenuşie, toate îl storseseră de energie. Şi că el abia în acel moment îşi dăduse seama de acest lucru” (p. 173).

Este starea de apăsare generată de misterul morţii brutale, misterul semnelor încrustate pe umărul cadavrelor, misterul lojei masonice, misterul de sub masca veneţiană.

Simbolul zeiţei cu cap de leu şi trup de femeie este al zeiţei Sekhmet, zeiţa distrugerii, a molimelor şi a nimicirii, o zeiţă caracterizată de cruzime, mânie şi violenţă. Suspiciunea aduce în prim-plan imaginea masoneriei, ea însăşi un mediu al misterului ce se lasă înţeles doar de către iniţiaţi: „Cineva, foarte probabil maestrul lojei în care domnul McSwiney a fost iniţiat, foloseşte mitologia egipteană, şi în special pe cea legată de zeiţa Sekhmet, care guvernează distrugerea, exterminarea, molima, ca simbol al cunoaşterii şi, aş adăuga, ca ax filozofic central al unei secte?” (p. 248).

Acţiunea romanului, bine gradată spre final, susţine sentimentul care coagulează episoadele; „Frica ce izbucnea din oroare devenise instrumentul perfect pentru a ameninţa ordinea consfinţită prin lege. Iar dezgustătoarea sete de sânge a asasinului, din obstacol treptat, se dovedea a fi chiar o binecuvântare” (p. 258).

Personajul aflat la graniţa dintre o realitate imediată şi atmosfera de fantastic este Charlotte, fata înfiată de către eroul luptelor din Corfu, instruită în arta sticlăriei de Murano de un maestru, răpită pentru a fi supusă ritualului satanic, şi care trăieşte coşmarul la graniţa cu imediatul sub forma unui transfer dinspre coşmar spre realitatea întunericului: „Ceea ce văzu în afara temniţei o sperie şi mai mult. Felinarele străluceau în întuneric, iar în faţa ei se înfăţişau ceea ce păreau a fi coloanele înalte de oase, piramide de ţeste umane, ziduri de tibii de culoarea fildeşului. Erau toate adevărate? Sau trăia un vis bolnav? Încercă să urle, dar niciun sunet nu ieşi din gâtlej. Oare devenise mută? Chipurile acoperite cu negru jucau în faţa ei un soi de dans macabru. Văzu rânjete albe şi neînduplecate pe acele feţe acoperite de măşti, simţi o solemnitate ascunsă, de parcă cineva se pregătea să oficieze cine ştie ce rit obscur” (p. 289)”.

Olaf Teufel, personajul negativ, face parte din una dintre cele douăsprezece familii nobile ale Veneţiei, este cel ce va ieşi ultimul din scenă, figura sa topindu-se printre primele umbre ale nopţii.

Din Nota autorului plasată la finalul romanului aflăm opinia sa despre încadrarea în tipologia romanului: „acesta nu este un roman istoric, ci un thriller istoric de aventuri. Care, tocmai pentru că este astfel, nu renunţă la o fidelă reprezentare a acelor timpuri, dat fiind că multe personaje descrise au existat în mod real, iar unele fapte povestite au avut loc cu adevărat” (p. 324). Romanul care se înscrie în literatura de aventuri şi suspans a avut nevoie de o laborioasă documentare, pe care autorul o enumeră îmbogăţind astfel arealul informaţional despre Veneţia sfârşitului de secol al XVIII-lea.

Matteo Strukul se foloseşte de tragicul real al unei Veneţii sub dominarea molimei şi a tentaţiei de răsturnare a ordinii aristocratice pentru a ajunge la transfigurarea artistică a realităţii tragice, cea care modifică raportul individual-universalitate, conferind în acest fel universului narativ creat sensul universalităţii. A contat pe experienţa deja probată în romanele anterioare că tragicul reflectat artistic dă naştere unei solidarităţi, liant cu o experienţă a vieţii imediate. Şi astfel atinge zona de exersare a simpatiei. Este o prelungire a propriei noastre vieţi şi sensibilităţi, devenind co-părtaşi la viaţa celorlalţi. Stimulul tragic, molima (foarte aproape de experienţa noastră recentă, pandemia), emoţia estetică provocată de receptarea vedutei şi psihologia comunităţii sensibile la simbolurile ascunse ale istoriei fac din romanul lui Matteo Strukul un succes în receptarea unui nou tip de scenariu, în care ontologicul şi gnoseologicul intră în compatibil.

© 2007 Revista Ramuri